Mai avem nevoie de profesori?!
Este o întrebare – ne permitem, încă, să credem – retorică, dar care apare tot mai des în contextul evoluţiilor socio-politice din România. Mai nou, profesorul, educatorul prin excelenţă, a devenit un fel de inamic public, care atentează fără ruşine la bugetul statului. Actualii guvernanţi nu ştiu cum să mai scape de această categorie socio-profesională, ce pare să-i aducă în pragul paroxismului prin simplul fapt că există şi trebuie plătită lunar. Discret, cei mai mulţi dintre profesorii tineri au părăsit un sistem care oferă tot mai puţine satisfacţii şi nu de natură materială. Au mai rămas doar câţiva, cei mai idealişti sau cei fără alternativă. La prima categorie se cuvine să medităm un pic mai mult. De obicei, ei cred în misia lor de a-i forma pe cei tineri. Sunt cei care se bucură sincer pentru reuşitele elevilor lor, chiar şi după ce aceştia au absolvit şi i-au uitat. Sunt acei ce nu se limitează doar la norma didactică şi cred, cu naivitate, că şcoala trebuie să ofere educaţie şi nu doar „să formeze competenţe”, după cum, mai nou, ni se repetă obsesiv. Şi nu ne-ar deranja asta, dar venind din partea unor persoane fără nicio pregătire în domeniu, „partitura” sună fals. Situaţia este puţin diferită de aceea de pe corabie; elevii sunt tineri în formare, în permanentă căutare de modele şi nu mateloţi obişnuiţi cu poziţiile de forţă. Elevilor trebuie, în primul rând, să li se ofere o alternativă reală la societatea în care trăiesc. Se impune, mai mult ca oricând, familiarizarea lor cu valorile adevărate ale culturii, pentru a le arăta că există şi altceva, dincolo de manea, jocuri pe calculator, weed-shopuri sau gaşca de cartier. Altfel suntem condamnaţi. Un popor neinstruit este un popor care şi-a ratat orice şansă pentru viitor.
Misiunea educatorului a devenit aproape imposibilă, în condiţiile unei concurenţe neloiale cu mass-media. Libertatea de expresie nu înseamnă libertinaj. Ori, acesta a devenit termenul cel mai potrivit să definească oferta mass-mediei actuale, cu tot mai puţine excepţii, din nefericire. Personajele de mahala au devenit, peste noapte, staruri sau VIP-uri. Certurile domestice şi operaţiile estetice au devenit ştiri de ultimă oră, care fac rating, în loc să rămână doar simple chestiuni de alcov, cum ar fi normal şi decent. Dar nu. Indivizi cu o moralitate îndoielnică – să nu-i spunem absentă – devin modele de succes pentru tinerii noştri. Şi iată-l pe tânărul profesor pus în situaţia de a veni cu un alt mesaj. Şi, în plus, guvernanţii îi mai adaugă şi stigmatul de parazit al societăţii. Ce autoritate mai poate avea el atunci? Poate se va găsi vreo minte luminată care să ne lămurească…
Şi totuşi mai există speranţe?! Mai sunt unii educatori care, după pilda propovăduitorului în pustiu, încearcă să salveze suflete. Voluntar, că altfel nu se poate, întreprind acţiuni de largă culturalizare a tinerilor, sub forma unor întâlniri în care se recită sau se ascultă muzică bună, se vizionează filme devenite clasice şi se discută liber. De obicei, asemenea demersuri sunt privite cu mare reticenţă de către cei care ar trebui să fie primii interesaţi. Toată această zbatere a omului din faţa lor este privită cu indiferenţă, ca o obligaţie şi atât. Nu îi atinge şi nu îi impresionează nimic. Se creează senzaţia de lumi paralele în care fiecare îşi duce traiul aşa cum crede că este mai bine. În aceste condiţii, pentru profesorul, devenit un fel de Don Quijote, întrebarea rămâne aceeaşi: Mai avem nevoie de profesori?!
