Ultima declaraţie a preşedintelui Băsescu ne face mari iubitori de manele. E drept, nu pe toţi, ci doar pe 99% dintre noi. Auzind astea, am putut respira uşurată. Mai am o şansă de a mă exclude din selectul club al iubitorilor de manea. Că altfel, deveneam o admiratoare a genului, fără ca măcar să-mi dau seama. Însă, nu mă pot cenzura şi-mi adresez o întrebare retorică: oare chiar am mai rămas doar 1% care gândim altfel?! Mi-e greu să cred că, odată, a fi tînăr şi nonconformist era o virtute... Oare chiar atât de puţini tineri am mai rămas?! A venit vremea să reintrăm în underground ca până prin ’89?! Chiar nu mai este nimic de făcut, decât să „ne retragem în munţi şi să luptăm în mişcarea de rezistenţă împotriva prostiei revărsate”?! Totuşi, mi-aş fi dorit şansa mea la normalitate. Este trist să constaţi că la 20 de ani de la o revoluţie – până la schimbarea oficială a denumirii o vom numi aşa – trăim într-un atfel de dictatură, cu mult mai periculoasă. O dictatură a mulţimii şi a prostului gust, devenit literă de lege de la preşedinte până la opincă. Ajung să îi invidiez, sincer, pe cei care au avut şansa de a nu mai trăi asemenea vremuri. Şi, în egală, măsură să-i condamn că ne-au lăsat singuri, într-o societate care nu ne doreşte, care nu mai are nevoie de valori şi de cultură. Au plecat şi ne-au lăsat tot mai puţini şi tot mai singuri... Nu ne rămâne decât să ne consolăm cu ideea că ne vom reîntâlni cândva, dincolo... Până atunci nu e nicio grabă... în fond vom avea de petrecut o veşnicie împreună... Problema care apare e următoarea: dacă în cer e aşa ca şi pe pământ???!!!(autor S. P.)
Din nou ONLINE
Acum 10 ani
